you never really give up on love.

       Jalnic.. Câtă vulnerabilitate.. cum pot lăsa garda jos atât de ușor în preajma lui?! De ce nu pot înțelege sentimentul ce mă cuprinde..? Parcă mii de molii încearcă să-și ia zborul dinăuntrul meu. Și atâtea gânduri ce mă apasă, întrebări ce parcă nu mă lasă să-mi văd mai departe de viață, de tot ce mă înconjoară. Parcă doar pe el l-aș avea. Curiozitatea asta, dorința de a trece peste, dar simt că nu voi putea uita dacă nu primesc răspunsuri.
     Stau și mă gândesc.. de ce el, nu pricep.. Și de ce tocmai acum, când știu că n-are rost?!

      Și dacă stai să te gândești, așa e după... "prima dragoste". Parcă înainte de asta, nu-ți poți aminti multe. Nu știam că pot gândi așa, nu știam că pot simți euforie când îmi zâmbește. Nu pot spune exact ce simt. Nu pot explica, dar oricât de mult am stat împreună, oricât de bine ne e ca prieteni, încă mai e.. curiozitatea aia, știi cum e, când te întrebi " cum ar fi dacă...? "

    Nu știu ce îmi va aduce vara asta, dar simt că trebuie să mă adun, să fiu puternică și să nu mă gândesc prea mult la consecințe. Până la urmă, nu mai am nimic de pierdut.



~♥.

Let your love show.

   Când eram mică visam să trăiesc povești cu prinți și cai albi, cu palate și zâmbete. Credeam că voi avea o viață romantică.
    Așa am ajuns să sufăr și să pun suflet, să exagerez. Credeam că viața mi se va sfârși dacă nu voi fi înconjurată mereu de oameni. Însă nu știam că voi fi nefericită doar atâta timp cât nu zâmbesc. Aș fi putut să mă bucur de fiecare lucru, cât de mic, aș fi putut să zâmbesc cât de mult aș fi vrut, să râd și să dansez în loc să-mi plâng de milă. Nu-i niciun prinț pe cal alb care să vină să mă salveze, să mă facă să zâmbesc. Însă nu vedeam toate astea.
     Totuși, e bine că am fost tristă o vreme, deși am dezamăgit multe persoane apropiate. Regret și..mi-e cam rușine de mine. Însă nu pot schimba nimic. Nu vedeam cât de frumos este să trăiești defapt.
    M-am schimbat extrem de mult, și încă mă schimb tot mai mult pe zi ce trece.
   
    Și am ajuns să nu mai văd relațiile atât de dramatice.
    Am ajuns să văd totul la rece, să mă obișnuiesc cu toți băieții care-și încearcă norocul. Mai greu e să las garda jos acum. Îmi place că am puterea să spun că nu depind de nimeni și nimic. N-am nevoie de un băiat să spun că sunt fericită. Ar fi drăguț să fiu cu vreun băiat la care țin, dar fie că merge, fie că nu, asta este. Până la urmă, dacă am fost fericită înainte să-l întâlnesc, voi fi zâmbăreață și fără să fiu cu el.
 Nu sunt vreo ipocrită. Ajung să pun suflet, încă sunt eu, Cătă aia mică, zâmbăreață, sensibilă, care se atașează de orice și oricine...atâta timp cât merită. Mai mult sau mai puțin, tot îmi pasă, nu pot nega. Însă nu mai las să se vadă toate punctele slabe, acum pot să-mi port singură de grijă. Nu mă mai interesează atât de mult ce impresie fac.
    Am fost întrebată dacă văd lucrurile atât de emoțional, cum le scriu pe blog. Depinde la ce te referi prin "emoțional". Trăiesc momentul, emoția, lacrimile etc. Dar nu rămân setată pe un anumit sentiment. Postările mele sunt cuvinte ce descriu sentimente, dar dacă vreun băiat îmi " frânge inima " n-o să mă vezi deprimatã, închisă în casă, încercând să fac vreo tâmpenie. Am realizat că multe persoane cred că încă sunt așa. Îmi pare rău să aud asta. Dar presupun că odată cu timpul, părerile se vor schimba.
     Poate am înnebunit...dar m-am obișnuit să fiu rănită. Nu mai văd sfârșitul relației ca pe un sfârșit de drum. 


~♥.

Sea of love.

    Toate avem un băiat - acel băiat, pe care n-ai să-l uiți cât trăiești. Oricât ai încerca, la el te vei gândi înainte să adormi. Numele lui vei vrea să-l vezi pe ecranul telefonului. Tipul cu care îi vei compara pe toți băieții. Poate fi cineva care te-a rănit sau pe care ai rănit. Indiferent de cum a mers, el e tipul pe care nu-l vei uita niciodată, cel la care te gândești în momentul ăsta, deși nu i-am spus numele.
 Și băieții au o asemenea fată. Dar cum nu sunt băiat, nu pot vorbi de parcă le-aș citi gândurile.

    Încep să cred că ai intrat în viața mea, că te-am cunosc pentru că așa trebuia, și nu pentru că s-a întâmplat pur și simplu. Ai apărut, parcă pentru a mă face să sufăr. De fiecare dată când cred că în sfârșit te-am uitat -  iată-te, dragul de tine! Când mă gândesc la trecutul meu, tu ești primul la care mă gândesc. Și în prezent ești important pentru mine, nu-mi pot imagina cum ar fi să mă uit prin agenda telefonică, să-ți văd numele și să nu-ți dau vreun sms. Sunt momente în care îmi trece prin minte.. " ce ar fi fost dacă.. ". Credeam că dacă va trece timp și ne vom schimba, vom crește, cã totul va fi bine, că vom fi dispuși să încercam tot ce ne trece prin cap. Dar când începem să ținem la cineva, un prieten bun, nu-ți poți permite orice. Îți este frică să încerci, să speri la mai mult. Păcat.. pentru că nu te-aș pierde dacă n-ar merge. Știu bine că suntem cu adevărat prieteni și cã ne-am reveni.

    Când am realizat că țin la tine și că acest lucru n-avea sens, am început să-mi pun întrebări.. de ce țin la tine? cât de mult, și de când? A fost o alegere bună să-ți spun? Aș fi regretat dacă nu-ți spuneam? Cât de mult? Nu știam nimic, eram confuză, speriată. Acum am răspunsurile. Și mă bucur că ți-am spus, pentru că aș fi regretat mult prea mult dacã n-o fãceam. N-aș fi putut trăi, nu ți-aș fi putut fi prietenă. Mă bucur că am trecut peste..răspunsul tău.

  Poate nu te voi uita niciodatã, poate că nici nu trebuie. Dar am trecut peste. Și acum trebuie să mă concentrez asupra prezentului. Pentru că am multe persoane apropiate care mã apreciazã, și pe care nu vreau sã le dezamãgesc.



~♥.