Breathe me.

        Ea îşi ascultă iubitul, care pălăvrăgeşte despre vreo întâmplare de-a lui.  În partea cealaltă sunt două fete care ascultă câţiva băieţi ce încearcă să-şi amintească cele mai bune glume ale lor. La doar câţiva paşi de ei este un grup nu tocmai tăcut, dar unit. Şi vorbesc. Nu aud ce, totuşi. Toţi ascultă sau sunt ascultaţi.
       Eu ce fac? Nu ştiu nici eu. Îmi ascult propriile gânduri, ca deobicei. Nu mă pot concentra deloc.
       Fluturi negri-mi zboară din gaura pieptului. Daca n-aş şti ce sunt, aş spune că-s mici lilieci probabil. Dar presupun că nu contează ce sunt, oamenii nu ştiu de existenţa lor. Ei nu văd nimic, decât aparenţele. Este în regulă, n-am decât un singur regret; îmi pare rău că nu pot să vă prostesc pe toţi. Sunt momente în care las garda jos şi nu mai zâmbesc. Acela-i momentul în care toţi curioşii încep să mă ia la întrebări.
      Văd fum. Nu. Ceaţă. Dar mă ustură ochii. Confuzia îmi invadează mintea.
  De ce nu-l pot îndepărta..?
    Vreau prea multe. Sper prea mult. Simt prea mult. Nu mai rezist. Vreau linişte. Nu mai suport să vă aud vorbele lipsite de rost. Nici propria inima nu mă mai ascultă. Simt cum mă cufund în versuri, gânduri. Mă înec. Mă cuprinde nevoia de a mă ascunde. Îmi las capul în jos să-mi ascund faţa. Încă nu pot înţelege tot ce mi se întâmplă. Nici ei nu pot, şi totuşi mă judecă.
      Simt căldură. Ridic privirea şi te văd stând cu un pahar de ciocolată caldă lângă mine. Zâmbetul mă face să mă întreb ce-i în inima ta. Pretinzi că suferi, dar nu înţeleg de ce. Ştiu că în spatele acelui zâmbet ai putea ascunde atâtea poveşti, dar nu e aşa. Le-aş fi ştiut pe toate.
      - Mi-e dor de tine.    
      - Mulţumesc, spun. " Şi mie mi-e dor de mine.. " adaug în minte.
    Nu mă pot regăsi. Din păcate m-am pierdut într-un colţ de lume din care nu mă pot întoarce. Aici norii par mereu a prevesti ploaie. Nu bate vântul, iar atmosfera e monotonă. Te induce în melancolie. Florile ce ma înconjoară îmi ajung până la genunchi. Doar florile-mi mai plâng dorinţele şi dezamăgirile. Maci roşii ca focul îmi rămân întipăriţi în minte atunci când închid ochii, visând la nemurire. Mă voi ascunde aici, ghemuită, pentru tot restul vieţii, oare? 


~♥.