Ich kann Sie kaum verstehen.

    Ce se întamplă când nu mai ştii ce e bine şi ce nu? Defapt, e chiar mai rău.. ştii ce e mai bine să faci, dar n-ai curaj. Ştiu că sunt mulţi care spun că atunci când iubeşti cu adevărat o persoană, trebuie să " o laşi liberă ". Stau şi mă gândesc.. dacă nu e adevărat, de ce aud chestia asta tot mai des? Cu toate astea, eu nu cred.. Nu pot. Pur şi simplu. Când iubeşti trebuie să treci peste orice problemă apare, să-ţi calci pe orgoliu şi să îţi indrepţi greşelile, să susţii ceea ce simţi. Altfel, dacă renunţi, eşti un laş. Când o persoană X luptă pentru relaţia sa cu Y, iar Y renunţă, e de la sine înţeles că X va fi dezamăgit, nu? Adică te zbaţi ca prostu' degeaba. Nu se poate să nu ţi se fi întâmplat să renunţe subit cineva la tine şi să nu te întrebi " Frate, cu ce am greşit? Oare nici nu-i pasă? " 

    Nu ştiu. Eu nu suport felul ăsta de a gândi. Nu pot înţelege, cum ai putea face asta? Poate-s prea egoistă de gândesc aşa, dar cum să renunţi, pur si simplu, să uiţi toate amintirile, tot ce s-a întâmplat? Cu ce scop? Prin tot ce aţi trecut, toate promisiunile şi cuvintele frumoase dispar. Pentru că, dupa spusele altora, " te enervezi şi nu mai vezi partea bună. " Ce parte bună, măi ?!?!? Nu vad aşa ceva în treaba asta. Nu simt admiraţie faţă de persoanele care gândesc astfel. Nu. Simt doar durere şi dezamăgire.

~♥.

Oh darling

        S-a întâmplat când nici nu mă aşteptam. Nu căutam nimic nou, eram încă cu gândul la cel căruia nu-i voi scrie numele, dar despre care am scris de atâtea ori. Şi subit, ai apărut tu. Am ieşit puţin, am râs, am vorbit despre muzică, despre ce avem în comun, şi ai facut imediat rost de numărul meu. Nu se putea mai bine. Dar nu-mi puteam da seama ce fel de persoană cu chichiţe esti. Şi oricât de încurcat păreai, m-ai facut să uit de toate problemele.
       Stau şi mă întreb.. cum ar fi fost dacă nu m-aş fi obosit să vorbesc cu tine despre atâtea, să nu fi stat cu tine de vorbă pe holuri sau să nu fi dat cărţile pe faţă ? Dacă aş fi tăcut, dacă nu ţi-aş fi spus nimic, ai fi zis ceva, într-un final ? Oare de ce mă îndoiesc profund..?
       Şi cu toate astea, e ca în poveşti. Nu. Defapt, e ca în filme cu proşti. E prea frumos. E atât de frumos, că suntem cuplul pe care jumătate de şcoală nu-l suportă. 
        - Ei, şi ce ?! Sunt nişte proşti !   Îmi şopteşti şi mă iei în braţe, în timp ce moliile din stomac parcă dansează să-mi facă în ciudă. Simt nevoia să-ţi spun că te iubesc. Dar mi-o iei înainte, iarăşi.


       Ţi-aş spune atâtea, dar parcă nu ne ajunge timpul deloc; trece prea repede.

~♥.