Please listen to your heart.

        N-a trecut prea mult timp de când te-am văzut ultima dată. Vreo două, poate trei săptămâni. Iar de vorbit, mă doare să spun că deja mi-e dor, deşi ultima conversaţie am purtat-o acum foarte puţin timp. Nu ţin socoteala. Nu sunt obsedată, dar eram prieteni buni, mai ştii? înainte să trecem prin toate astea, înainte să ne schimbăm. Mi-e dor de vechiul prieten căruia puteam să-i spun orice, fără să-mi fie frică de faptul că m-ar putea judeca. Orgoliul a fost mereu cel ce ne-a împins să ne ignorăm unul pe celălalt. Asta până când unul dintre noi s-a gândit că "ce are dacă ne vorbim?". Cam copilăresc, ştiu.
      Cu toate astea, trebuie să spun că nu pot să te înţeleg. O lungă perioadă de timp mi-ai fost alături, m-ai încurajat, m-ai susţinut. Mi-ai vorbit frumos şi într-adevăr m-ai făcut fericită. Dar acum sunt confuză. Deodată te-ai schimbat. Deodată ai revenit la "vechiul tu". Cel care pare să uite că trăiesc, că îl cunosc şi mă cunoaşte. Deodată nu-ţi mai pasă ce fac sau dacă mai vreau să vorbesc cu tine. Ce ar trebui să înţeleg? Ce să cred? Iartă-mă că insist atât, ştii că nu-mi stă în fire. Dar încerc să te înţeleg. Şi nu pentru că aş avea vreun motiv ascuns, ci din simplul motiv că îmi eşti prieten/amic sau cum vrei tu să-i spui şi e normal să-mi pese. Iar Bon Jovi nu mă ajută deloc, încă mă face să mă gândesc la tine.
       Faptul că scriu pe blog despre asta, sper să nu te supere. Crede-mă, nu încerc să dramatizez nimic. Nu obişnuiesc să-mi spun oful în "public". Însă pentru mine, blogul e ca un jurnal.
       Este adevărat că devin vulnerabilă şi când încep să scriu, uneori nu mă mai opresc, dar aşa sunt eu. Aşa că, îmi cer scuze pentru cititorii pe care-i plictisesc. Dar ce aţi face în locul meu?

~♥.