You could be happy.

          Blogul nu e un loc în care-mi revărs frustrările; doar ca să ştii. Blogul înseamnă mult pentru mine. E ca un jurnal. Şi dacă nu îţi place ce citeşti, poţi foarte bine să eviţi să-mi spui că mi-ai văzut postările. Dar să nu îndrăzneşti vreodată să râzi de ceea ce simt sau ce scriu.
       Obişnuiam să ştiu că locul meu este mereu lângă tine. Însă acum mi-e şi frică să-mi caut un loc în mulţime. Toţi credeau că suntem norocoşi, că ne avem unul pe celălalt. Iar problemele au apărut din cauza unei mici neînţelegeri. Nici măcar nu ne mai vorbim. Şi totuşi sunt atât de curioasă, te doare cât mă doare şi pe mine? sau destinul a vrut doar să mă pună la încercare în timp ce tu îţi vezi, indiferent, de viaţă? Nu vreau să cred că mă eviţi. Ştiu că-ţi pasă. Totuşi, când te-am văzut ultima dată, ai păstrat garda sus, aşa cum ar fi trebuit să mă păstrezi pe mine.. Dar sincer, nu înţeleg ce simţi. Ce însemn pentru tine? 
Şi cred că era un vers într-o melodie care spunea ceva de genul "Parcă ar fi un concurs în care ar trebui să dovedim cui îi pasă mai puţin, dar îmi plăcea mai mult vremea când erai de partea mea."
       Când iţi vei da seama de gafele făcute, eu voi fi trecut peste. Voi fi bine. HA! Ce glumă bună.. probabil nici nu vei realiza unde ai greşit, deşi aş fi în stare să te iert pentru orice şi să-mi cer iarăşi scuze fără să fie nevoie, doar ca să fie ca înainte. Însă orice s-ar întâmpla, oricât de mult timp ar trece, eu nu voi fi bine, iar tu, cel mai probabil, nici nu vei şti. Aş vrea totuşi să îţi dai seama că eşti încă important pentru mine şi mi-e foarte dor de tine.

~♥.

Just reminiscing.

      Îmi lipseşte vremea când care eram sufletistă şi gândeam fiecare detaliu. În speranţa că voi deveni mai puternică, am ajuns să fiu uneori prea dură, încep să fiu prea directă. Nu ştiu dacă e bine.
     Îmi lipseşte dragostea. Îmi lipsesc micile flirturi când suntem într-un grup mai mare, îmi e dor de perioada în care ne ţineam de mână, toate zâmbetele ghiduşe, chipurile noastre ruşinate când observa cineva cât suntem de apropiaţi şi ne făcea complimente, şi toate glumele; fiecare lucru mărunt care ne-a făcut relaţia plăcută. Mesajele pe care ţi le trimiteam noaptea târziu fiindcă nu puteam dormi ştiind că eşti nervos pe mine, nopţile în care puneam telefonul sub pernă pentru că nu încetai să-mi trimiţi mesaje; erai atât de egoist, că preferai să vorbesc cu tine până târziu decât să fiu odihnită a doua zi. Sună tare copilăresc, dar aş mai trece o dată prin toate, doar să te ştiu aproape. Mi-e dor să te văd purtându-te ca un băieţel doar ca să-mi captezi atenţia, îmi lipseşte enorm să te văd zâmbind atunci când mă zăreşti. Vreau înapoi zilele în care nu ne vedeam fiindcă eram încăpăţânaţi. Şi timiditatea ce apărea atunci când, la început, rămâneam doar noi, dar care dispărea în momentul în care mă luai de mână.
     E atât de greu să mă opresc din scris, aş vrea să povestesc atâtea, dar mai presus de toate, ţi-aş spune atât de multe, însă mi-e frică. Şi mi-e ruşine de mine.

~♥.

I guess I'm just confused.

    Suntem prieteni? amici? Nu obişnuiesc să pun etichete pe relaţii, dar a noastră îmi dă de gândit. Vorbim ca între prieteni, suntem colegi, dar gândindu-mă la anumite detalii, am putea fi numiţi amici. Nu voi numi acele detalii, nu vreau să mă dau de gol.
     Nici nu-mi pot da seama ce însemn pentru tine. Acum ceva vreme am crezut că am putea fi apropiaţi. Dar nu te pot înţelege. Faci lucruri, iei decizii pe care nu le înţeleg. Eşti destul de previzibil, dar nu te pot defini. Eşti... opusul meu. Am un caracter destul de flexibil, încerc să fiu optimistă, nu mă gândesc de două ori la ceea ce spun sau ceea ce fac, şi-ţi zâmbesc mereu, fie că am sau nu un motiv. Tu pretinzi a le şti pe toate. Eu pot fi deschisă faţă de tine, te pot îmbrăţişa, mă pot prosti, mă pot face de râs, pot greşi, însă orice ar fi, nu vei avea dreptul de a râde de mine. Poate nici n-o să-mi pese dacă o vei face, dar poate mă va durea. 
       Tu eşti...setat pe ceea ce ştii şi nu poţi lua viaţa în glumă nici măcar pentru o secundă. De parcă nu ai voie să faci greşeli. Eşti mereu serios. Dacă îţi fac un compliment, în loc să te gândeşti că vreau să fiu cu tine, aş vrea să poţi să priveşti dincolo de aparenţe. Doar ca să ştii, poate îţi fac complimente şi îţi zâmbesc pentru că mă faci fericită atunci când uiţi să fii serios şi laşi garda jos.
     Eşti un mister. Însă nu-mi doresc decât să-ţi dai seama ce vrei de la viaţă, de la tine şi de la mine.


~♥.

If you say go, then I'll go.

         Cum se face că cineva care vrea să fie iubit urăşte când este iubit? Nu, nu este din cauza persoanei care iubeşte. Cam încurcată treaba, ştiu..este atât de complicat, că mi-ar trebui săptămâni întregi de linişte, ca să pot găsi o soluţie. Unii dintre voi ar spune că mă chinui degeaba, unii deja aţi făcut-o. Dar nu e chiar aşa, decât dacă priveşti cu indiferenţă.
       E sentimentul de vină cel care te face să te porţi aşa? Câteodată mi se pare că eşti confuz. Iar de fiecare dată când te privesc simt ceva diferit. De fiecare dată este un sentiment mai puternic. Însă nu simt nevoia să-ţi spun sau să ştiu că eşti al meu. Simt doar nevoia de a-mi spune singură că va fi bine. Am satisfacţia faptului că nu fac rău nimănui din ce în ce mai des, mai ales când nu ne vorbim. Parcă e mai bine aşa. 
     Să spun că te iubesc ar fi cam mult, dar ceea ce simt e greu de descris. Ce se va întâmpla dacă nu vom schimba nimic? Desigur, fiecare dintre noi se va schimba, va fi mai bun pentru că am găsit calea cea dreaptă. Însă gândeşte-te măcar puţin la noi. Relaţia dintre noi se va schimba? Pentru că ştii şi tu cât de greu este să stau deoparte, să te privesc plecând. Îmi zâmbeşti, dar nu e deajuns. Pentru că felul în care mă priveşti este copleşitor uneori. Ai lipsuri, ai dureri; suferinţe pe care nu le pot acoperi. Nu te voi putea înţelege decât cu ajutorul tău şi ştii asta mai bine ca oricine.


~♥.

Please listen to your heart.

        N-a trecut prea mult timp de când te-am văzut ultima dată. Vreo două, poate trei săptămâni. Iar de vorbit, mă doare să spun că deja mi-e dor, deşi ultima conversaţie am purtat-o acum foarte puţin timp. Nu ţin socoteala. Nu sunt obsedată, dar eram prieteni buni, mai ştii? înainte să trecem prin toate astea, înainte să ne schimbăm. Mi-e dor de vechiul prieten căruia puteam să-i spun orice, fără să-mi fie frică de faptul că m-ar putea judeca. Orgoliul a fost mereu cel ce ne-a împins să ne ignorăm unul pe celălalt. Asta până când unul dintre noi s-a gândit că "ce are dacă ne vorbim?". Cam copilăresc, ştiu.
      Cu toate astea, trebuie să spun că nu pot să te înţeleg. O lungă perioadă de timp mi-ai fost alături, m-ai încurajat, m-ai susţinut. Mi-ai vorbit frumos şi într-adevăr m-ai făcut fericită. Dar acum sunt confuză. Deodată te-ai schimbat. Deodată ai revenit la "vechiul tu". Cel care pare să uite că trăiesc, că îl cunosc şi mă cunoaşte. Deodată nu-ţi mai pasă ce fac sau dacă mai vreau să vorbesc cu tine. Ce ar trebui să înţeleg? Ce să cred? Iartă-mă că insist atât, ştii că nu-mi stă în fire. Dar încerc să te înţeleg. Şi nu pentru că aş avea vreun motiv ascuns, ci din simplul motiv că îmi eşti prieten/amic sau cum vrei tu să-i spui şi e normal să-mi pese. Iar Bon Jovi nu mă ajută deloc, încă mă face să mă gândesc la tine.
       Faptul că scriu pe blog despre asta, sper să nu te supere. Crede-mă, nu încerc să dramatizez nimic. Nu obişnuiesc să-mi spun oful în "public". Însă pentru mine, blogul e ca un jurnal.
       Este adevărat că devin vulnerabilă şi când încep să scriu, uneori nu mă mai opresc, dar aşa sunt eu. Aşa că, îmi cer scuze pentru cititorii pe care-i plictisesc. Dar ce aţi face în locul meu?

~♥.