I just wanna talk to you about it.

         Sunt tristă. E o tristeţe caraghioasă, puţin exterioară, căci înăuntru nu mai e loc. Dar e o tristeţe adevărată. O tristeţe ca un zgomot de fundal. O tristeţe care nu încetează niciodată, care nu îmi lasă nicio secundă de odihnă. E o tristeţe care n-ar trebui să fie aici, care ar trebui înlocuită, şi deşi sunt obişnuită cu înlocuirea sentimentelor, pe acesta nu-l pot înlocui. Am speranţa zilei de mâine. Dar nu vreau să fie mâine.. Vreau un azi mai bun.    

  
         M-am hotărât să ies, să mă învelesesc. Evident, am tras de mine să mă îmbrac. M-am şi încălţat. Mi-am spus să nu plâng, să n-o fac pe mâţa plouată, pur şi simplu să aştept un moment de acalmie şi să fiu în stare să ies din casă. Nu trebuie decât să ies puţin, mi-am spus din nou, totul va trece ca o furtună, ca o ploaie torenţială, ca o sirenă de alarmă, ca o durere de dinţi, se va opri, va trece. Dar adevărul e că am petrecut toată ziua ghemuită pe canapea. 
  
        Nu mă simţeam deloc bine. Lui i-am spus că voi lua un Dolipran, că mi-e rău. Pe scurt, am luat o pastilă de Dolipran. Apoi, pe ascuns am mai luat cinci. Dar nu mi-a folosit la nimic. Tristeţea a trecut, dar în locul ei a apărut enervarea, aşa că iată-mă în biroul meu, agitată. Apoi mai e şi nodul ăsta în gât. Îl simt ca o minge de tenis, mă sufocă, am să deschid fereastra, dar e ca şi cum aş deschide cuptorul, îmi vine să mă arunc în căldura de afară. Toate mă apasă, cerul, norii, vecinii, maşinile, lumea celor vii,  tipul de jos care cântă de mama focului bamboleo, bambolea... 
  

~♥.