Please listen to your heart.

        N-a trecut prea mult timp de când te-am văzut ultima dată. Vreo două, poate trei săptămâni. Iar de vorbit, mă doare să spun că deja mi-e dor, deşi ultima conversaţie am purtat-o acum foarte puţin timp. Nu ţin socoteala. Nu sunt obsedată, dar eram prieteni buni, mai ştii? înainte să trecem prin toate astea, înainte să ne schimbăm. Mi-e dor de vechiul prieten căruia puteam să-i spun orice, fără să-mi fie frică de faptul că m-ar putea judeca. Orgoliul a fost mereu cel ce ne-a împins să ne ignorăm unul pe celălalt. Asta până când unul dintre noi s-a gândit că "ce are dacă ne vorbim?". Cam copilăresc, ştiu.
      Cu toate astea, trebuie să spun că nu pot să te înţeleg. O lungă perioadă de timp mi-ai fost alături, m-ai încurajat, m-ai susţinut. Mi-ai vorbit frumos şi într-adevăr m-ai făcut fericită. Dar acum sunt confuză. Deodată te-ai schimbat. Deodată ai revenit la "vechiul tu". Cel care pare să uite că trăiesc, că îl cunosc şi mă cunoaşte. Deodată nu-ţi mai pasă ce fac sau dacă mai vreau să vorbesc cu tine. Ce ar trebui să înţeleg? Ce să cred? Iartă-mă că insist atât, ştii că nu-mi stă în fire. Dar încerc să te înţeleg. Şi nu pentru că aş avea vreun motiv ascuns, ci din simplul motiv că îmi eşti prieten/amic sau cum vrei tu să-i spui şi e normal să-mi pese. Iar Bon Jovi nu mă ajută deloc, încă mă face să mă gândesc la tine.
       Faptul că scriu pe blog despre asta, sper să nu te supere. Crede-mă, nu încerc să dramatizez nimic. Nu obişnuiesc să-mi spun oful în "public". Însă pentru mine, blogul e ca un jurnal.
       Este adevărat că devin vulnerabilă şi când încep să scriu, uneori nu mă mai opresc, dar aşa sunt eu. Aşa că, îmi cer scuze pentru cititorii pe care-i plictisesc. Dar ce aţi face în locul meu?

~♥.

Cold blooded.

    Te văd stând lângă mine, dar te simt departe. Mă iei de mână, dar îmi vine să-ţi dau drumul. Deja mi-a trecut supărarea, sau mai bine zis.. am trecut peste fiecare sentiment pe care l-aş fi putut avea faţă de tine. Am trecut prin toate împreună. Însă toate se rezolvă de la sine, aşa cum ţi-am mai spus. Altcineva e acum în locul tău.
    E, totuşi, greu de crezut că suntem în aceeaşi cameră. Chiar suntem. Doar că...ne despart prea multe. Nici măcar câteva cuvinte să ne spunem nu mai avem. Acum ceva vreme ar fi fost un " te urăsc " pus pe replay, dar acum e linişte. Cel puţin deocamdată. Cu toate cărţile astea în jurul nostru; pentru tine e ca un labirint. Camera mea, ca şi mintea mea, este mereu plină de cărţi prea complicate pentru tine. Nici nu ştii ce să faci, îmi dau seama de asta cu uşurinţă. Ai o expresie uşor frustrată. Dar pentru mine, mai bine nici că se putea. Cineva mi-a spus acum doi-trei ani..." fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată ".



~♥.

Cold wind blows.

      Am să spun că nu s-a întâmplat nimic. Am să mă mint singură până mă voi simţi mai bine. Nu am citit nimic, nu am văzut nimic, nu am vorbit cu tine. Nu. Nimic. Totul e ca acum 4 zile. Un singur lucru vreau să-l spun, totuşi..


    " Credeam că pentru el suntem altceva decât nişte fete de paisprezece ani, dar poate chiar asta suntem. "
Mi-ai citit gândurile, scumpo. Se pare că oricât am încerca, fie vorba de prietenii sau relaţii, tot noi două rămânem împreună.
 Credeam...chiar am crezut. Pentru că obişnuiesc să văd ce-i mai bun in oameni şi să cred cu adevărat în aceste fiinţe.
Dintre toţi prietenii apropiati, el mi-era cel mai drag, şi ştia bine asta. Cum se poate să incerci să faci să fie bine, iar cineva să facă nimic altceva decât să te păcălească?

   Nu are rost sa fac pe cineva să se simtă aiurea în această postare. Mă voi limita la aceste câteva rânduri pentru a evita orice divergenţă, că doar.. nu s-a întâmplat nimic.


~♥.

Not anymore, dear.

         Dă frâu liber imaginaţiei tale. Poţi minţi în legătură cu mine. Poţi să-i minţi pe toţi. Nu-mi pasă. Poţi să râzi de fiecare lucru pe care-l spun sau fac. Spune-le tot ce mi-ai promis că nu vei dezvălui. Bate-ţi joc de tot. Uită tot ce era mai bun şi lasă ura să pună stăpânire pe tine, dacă aşa crezi că e înţelept. Nu te abţine. Ia-te de orice spun. Poţi să spui, să faci, să inventezi tot ce vrei. Eşti liber. Nu te enerva, citeşte până la capăt.
         Nu contează ce scriu, nu? Oricum va fi mereu acea persoană care-mi va citi blogul şi va gândi "sigur scrie despre mine. Îi pasă de mine şi mereu îi va păsa". Cam mult egoism, nu crezi? Îmi pare rău să te dezamăgesc. Dar nu am scris vreun nume, şi nu eşti singura persoană pe care o cunosc sau la care am ţinut vreodată. Ia o pernă şi pune-ţi capul sub ea. Rămâi acolo până te maturizezi. Te simţi? Doare când am dreptate, ştiu.
        Am trecut prin toate, nu mă mai poţi surprinde cu nimic. Nu mai e nimic din ce n-am văzut la unul ca tine. Nu însemni nimic. Şi când m-ai întrebat ce simt pentru tine, nici ură n-am putut să spun. Pentru că nu îmi mai pasă nici cât să te urăsc. Am obosit. Mă simt de parcă am alergat la un maraton. M-ai dezamăgit, da. Dar am trecut peste toate. Erai singura persoană care să mă înţeleagă. Dar nu-i nicio problemă, nu eşti singura persoană care nu a mai avut timp pentru mine. Nu mai visez la nimic.
      Poţi să crezi ce vrei. Poţi crede ca pun postări despre Iulian, Alex, Robert, Mihai, Vlad etc. Sunt doar nume. Şi n-am spus niciodată despre cine am scris, scriu sau despre cine voi scrie în viitor. Cu toţii puteţi să credeţi ce vreţi.
       El e singurul pe care nu-l voi dezămagi.


~♥.

Upside down.

          Mă gândesc la acest lucru de ceva vreme şi mă tot întreb... de ce? E o întrebare simplă, dar la care uneori nu ai răspuns.
         De ce eu? Ce-am făcut să mă urăşti atât de mult? Ştii mereu cum să mă faci să fiu nesigură pe mine. Îmi iei prieteni, îmi dai înapoi amici. Când am nevoie de ceva, oricât de mult îmi doresc, nu primesc. Niciodată. Ce mi-ai promis, nu mi-ai dat. Am sperat, am iubit şi am riscat tot ce aveam, ca la un joc de poker. Se pare că am pariat pe mâna greşită. Dar e de parcă s-ar tot repeta jocul. Chiar atunci când cred că se sfârşeşte, când nu se întamplă altceva decât să pierd, când sper ca măcar să o pot lua de la capăt, să încerc iarăşi, continui să pierd. Déjà vu? Tot ce primesc, iei înapoi dintr-o dată şi mă laşi singură. Mă simt de parcă mă împietreşti şi mă pui într-o cutie. Te urăsc. Nu ai pic de milă. Măcar de aş şti că plătesc pentru ceva ce am făcut, dar nu e aşa.. mi-am îndreptat fiecare greşeală, deşi m-a costat poate demnitatea pentru unele. Iar pentru ce nu am putut fi iertată, am regretat oricum. Nu au fost greşeli mari, ca să merit toate astea.
      Am iertat, am dăruit şi am zâmbit ca să ascund tot ce simţeam, aşa cum am făcut mereu, aşa cum m-ai învăţat. Nu e corect. Se întamplă toate de-a-ndoaselea. Chiar eşti aiurea, dragă karma.






~♥.

Ambivalence.

     De câteva săptămâni mă tot gândesc la blog, la postări. Îmi vin idei, dar renunţ imediat la ele pentru că majoritatea sunt legate de evenimente petrecute în trecut. Nu mai am energie să ma iau de tot ce s-a întâmplat. Sunt împăcată cu toate. Pare perfect, să nu îmi mai fac griji pentru nimic, să nu-mi mai pese. Dar nu e chiar aşa. Sunt prea calmă. Nu mă mai suport, practic e ca şi cum nu aş mai simţi nimic şi nu mai pot scrie.
     Poate în câteva zile nu va mai fi la fel, poate mă vor podidi sentimente pe care le-am ascuns demult, poate va trece o bună perioadă de timp şi nu voi simţi decât greaţă faţă de toţi ipocriţii care se adună în jurul meu să vadă cum mă simt. Ce curioşi sunt toţi.. Ce pot să spun? La un moment dat te saturi de toţi prefăcuţii care au impresia că te impresionează cu zâmbetele şi clişeele lor. Se păcălesc singuri că le pasă. Dar apreciez unele persoane şi le mulţumesc pentru răbdarea şi bunătatea de care dau dovadă. Nu sunt multe, totuşi.
     Mulţi au probleme cu felul în care percep unele afirmaţii. Când îţi spun direct ceva, nu "comentez aiurea", îţi spun ce gândesc. Învaţă să accepţi părerile altora. Nu eşti Sunshine Barbie, aici nu e vreun orăşel roz plin de admiratori. "Dacă nu îţi convine, poţi sa pleci." Credeam că suntem de aceeaşi parte până la proba contrarie. Şi stii ceva? Nu-mi mai pasă. A trecut puţin timp, dar a fost destul cât să învăţ câte ceva din ce nu ştiam, să realizez unde am greşit şi să mă schimb.
 
    Nu-mi pare niciodată rău când îmi văd fostul prieten cu altcineva. Mama mi-a spus mereu să dau jucariile vechi şi hainele ce nu mi se mai potrivesc cui nu şi le poate permite.

~♥.

You're poison.

        Mi-e ciudă. E genul ăla de ciudă care mă macină pe dinăuntru şi simt că mă distruge foarte, foarte încet. Mi-e ciudă că nu spun că-mi pare rău atunci când trebuie, nu spun ce gândesc la timp, dar o fac când...nu e necesar. Am avut destul timp pentru a mă schimba, pentru a-mi da seama exact unde am greşit.
      Mi-e ciudă că nu am mai vorbit de ceva vreme şi mi-e dor.
      Mi-e ciudă că nu am avut răbdare, că nu m-am abţinut şi m-am grăbit. Ar fi fost altfel, şi nimeni nu ne-ar mai fi judecat.
     Când atâţia îmi cer o şansă sau o a doua, nu pot să mă gândesc decât la tine. Nu eşti prost. Eşti doar leneş. Şi nu eşti "doar un alt băiat". Vroiam doar să ştiu că-ţi pasă. E ciudat să ne prostim aşa, nu crezi? " ţin atât de mult la tine.." şi la ceva timp după, mă gândesc.. dacă ţineam aşa de mult unul la celălalt, de ce m-am enervat aşa de la o prostie, şi cum de ne-am despărţit aşa de uşor, de parcă nici nu conta?
    Abia acum mă gândesc la asta. Ciudat, nu ?
      Mi-e ciudă că ai o părere greşită. Îmi este ciudă că te enervezi prea repede, mi-e aiurea să-ţi vorbesc când eşti aşa.
     Mi-e ciudă că mi-e dor. Nu în sensul de " hai să fim împreuna, hai să ne ţinem de mână ". Nu. Mi-e dor de tine. Pur şi simplu. N-am ştiut să-mi cer scuze la timp şi regret acest lucru. Dar...doar acest lucru. Nimic altceva.
Şi asta e, bre'. ştiu. E doar o altă relaţie, nu e mare lucru, aşa cum crede lumea. Nici măcar eu nu pot gândi aşa în privinţa ta. E doar faptul că ştiu că nu s-ar fi terminat aşa dacă am fi ştiut să iertam, să avem răbdare şi să trecem peste. Pentru că mi-a păsat cam mult.




~♥.

Nothing left to lose.

- Retrage-ţi cuvintele ! am ţipat.
- Nu ! mi-ai răspuns, strâmbându-te ca deobicei.
- Foarte bine atunci !
- Să ştii că da !
- Lasă-mă !
- Nu te las !
- De ce?!
- Te urăsc.
- Da, şi eu. Mulţumit?


Deja nu mai are rost să mai vorbim. Măcar de ar suna odată clopoţelul de pauză. Stăm aici de ceva vreme, acuş se face o oră, dar pare că a trecut mai mult. Ne-am certat. Stăm jos, pe scări. Priveşti podeaua. Abia te văd clipind. Mă întreb la ce te gândeşti. Iar faci chestia aia. Îţi muşti buzele când te gândeşti mult la un singur lucru.
- Ştiai că atunci când treci prin prima ceartă cu cineva drag înseamnă că începi să te îndrăgosteşti cu adevărat?
Am pufnit în râs.
- De ar fi aşa...
- Deci nu mă crezi, ai spus zâmbind.
- Nu vreau să cred asta.. când ne certăm, pare că devine totul aşa de serios, că sunt gata să cedez.
- Ai pune capăt relaţiei din cauza certurilor?

Simt un déjà-vu. N-am mai trecut o dată prin ceva asemănător?

Dupa câteva secunde de linişte, zâmbeşti şi mă iei de mână.
- Îmi pare rău. Mă port aiurea. Dar o să mă schimb.
- Nu cred că vreau să se repete. Ştiu că au trecut mai puţin de două zile, dar prefer să regret mai tarziu, şi să îţi spun acum că nu vreau să ţin la tine.
- Eşti mereu îngândurată, dar nu te intreb nimic, niciodată. Nu vroiam să cred că eşti îndragostită de cineva. Au trecut două zile de când am spus să...încercăm. Dar ne cunoaştem de un an, nu te înţeleg. Aud des poveşti despre tine. Dar chiar nu vroiam să cred că într-adevăr n-ai inimă.




~♥.

Ich kann Sie kaum verstehen.

    Ce se întamplă când nu mai ştii ce e bine şi ce nu? Defapt, e chiar mai rău.. ştii ce e mai bine să faci, dar n-ai curaj. Ştiu că sunt mulţi care spun că atunci când iubeşti cu adevărat o persoană, trebuie să " o laşi liberă ". Stau şi mă gândesc.. dacă nu e adevărat, de ce aud chestia asta tot mai des? Cu toate astea, eu nu cred.. Nu pot. Pur şi simplu. Când iubeşti trebuie să treci peste orice problemă apare, să-ţi calci pe orgoliu şi să îţi indrepţi greşelile, să susţii ceea ce simţi. Altfel, dacă renunţi, eşti un laş. Când o persoană X luptă pentru relaţia sa cu Y, iar Y renunţă, e de la sine înţeles că X va fi dezamăgit, nu? Adică te zbaţi ca prostu' degeaba. Nu se poate să nu ţi se fi întâmplat să renunţe subit cineva la tine şi să nu te întrebi " Frate, cu ce am greşit? Oare nici nu-i pasă? " 

    Nu ştiu. Eu nu suport felul ăsta de a gândi. Nu pot înţelege, cum ai putea face asta? Poate-s prea egoistă de gândesc aşa, dar cum să renunţi, pur si simplu, să uiţi toate amintirile, tot ce s-a întâmplat? Cu ce scop? Prin tot ce aţi trecut, toate promisiunile şi cuvintele frumoase dispar. Pentru că, dupa spusele altora, " te enervezi şi nu mai vezi partea bună. " Ce parte bună, măi ?!?!? Nu vad aşa ceva în treaba asta. Nu simt admiraţie faţă de persoanele care gândesc astfel. Nu. Simt doar durere şi dezamăgire.

~♥.

Oh darling

        S-a întâmplat când nici nu mă aşteptam. Nu căutam nimic nou, eram încă cu gândul la cel căruia nu-i voi scrie numele, dar despre care am scris de atâtea ori. Şi subit, ai apărut tu. Am ieşit puţin, am râs, am vorbit despre muzică, despre ce avem în comun, şi ai facut imediat rost de numărul meu. Nu se putea mai bine. Dar nu-mi puteam da seama ce fel de persoană cu chichiţe esti. Şi oricât de încurcat păreai, m-ai facut să uit de toate problemele.
       Stau şi mă întreb.. cum ar fi fost dacă nu m-aş fi obosit să vorbesc cu tine despre atâtea, să nu fi stat cu tine de vorbă pe holuri sau să nu fi dat cărţile pe faţă ? Dacă aş fi tăcut, dacă nu ţi-aş fi spus nimic, ai fi zis ceva, într-un final ? Oare de ce mă îndoiesc profund..?
       Şi cu toate astea, e ca în poveşti. Nu. Defapt, e ca în filme cu proşti. E prea frumos. E atât de frumos, că suntem cuplul pe care jumătate de şcoală nu-l suportă. 
        - Ei, şi ce ?! Sunt nişte proşti !   Îmi şopteşti şi mă iei în braţe, în timp ce moliile din stomac parcă dansează să-mi facă în ciudă. Simt nevoia să-ţi spun că te iubesc. Dar mi-o iei înainte, iarăşi.


       Ţi-aş spune atâtea, dar parcă nu ne ajunge timpul deloc; trece prea repede.

~♥.