Love shaped me.

~♥.

Instability.

        Uneori este atât de greu să definesc sentimente..
       Am încercat să vorbesc cu diverse persoane, să mai fac să treacă timpul. Am încercat să desenez, să scriu, să ascult muzică. Acelaşi sentiment mă macină. Cum îi spune..? Nu pot să-l înţeleg rostul, să-i ghicesc numele. Prin puzzle-ul ideilor încerc să-i găsesc rădăcinile. Să-i desluşesc sensul şi motivul. Degeaba. E doar un amalgam de senzaţii şi gânduri. Emoţie? Nu. Nu e asta. Euforie? Nu, nu am motiv. Dacă stau să mă gândesc, găsesc mai multe motive pentru a plânge decât pentru a fi euforică. Mă gândesc din nou la tine. Eşti tu de vină oare pentru sentimentul ce-mi frânge inima? Hm. Chiar nu ştiu 
De ce nu pot să-l definesc? Devin nostalgică. Îmi amintesc iar de trecut. Tot felul de imagini îmi umple mintea. Simt inspiraţie. Însă nu am răbdare să fac nimic. 
Nu simt foame, nu simt oboseală. Nu mă pot mişca de pe scaun. 
Nu ştiu ce să fac, vreau să încerc atât de multe, nu ştiu cu ce să încep. 
Mi-e frică. 
Sunt confuză. 
Nu ştiu cui să spun. 
Ce am păţit? Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic. Nu mai sunt sigură de nimic. Simt că înnebunesc.
      Gata. Simt.. nelinişte. Una greu de definit, greu de stăpânit. Agitaţia asta îmi umple întregul corp. Inima-mi bate nebuneşte. Mi-e dor de tine si parca tresar la acest gand. Agitaţie este numele ce-l căutam.
     Ce ar putea urma, ce s-ar putea întâmpla? Mi-e frică să nu te pierd.



~♥.

Wishful thinker.

        Încă mai ţin minte atmosfera, priveliştea, sentimentele.. Tot. Ferestrele cu design vechi ce aveau vedere spre pădure. Paturile dezordonate. Parcă am fi petrecut săptămâni întregi acolo. Sunt atâtea imagini pe care nu le pot uita.. Nu aş avea timp să le descriu pe toate.
       Muzica ce-o ascultam împreună încă îmi aduce aminte de tine atunci când dau drumul la playlist.
       În ochii tăi puteam vedea atâta indiferenţă, dar undeva, ascunse, erau sentimente profunde pe care nu le puteam desluşi. Aş fi putut spune că erai trist, melancolic. Şi chiar de ai fi fost, n-ai fi zis un cuvânt despre asta.
       N-aş vrea vreodată să ştiu că eşti nefericit. Şi chiar credeam că atunci când îţi doreşti ceva, faci orice să-ţi atingi scopul. Chiar credeam că nu vei renunţa la o persoană de îndată ce te-ai ataşat de ea. Mi-ai promis că nu vei uita. Ar fi trebuit să-mi dau seama cât de mult urma să mă doară.
        Poate nici nu ştiu exact ce simt.. tot ce pot spune este că mi-e dor de tine. Mi-e dor să mă ţii de mână. Mi-e dor să ştiu că mereu mă cauţi în mulţime. Îmi lipsesc şi micile flirturi. Poate m-aş simţi mai bine doar să te văd. Nu vreau să plâng, sunt fericită că te-am întâlnit. Nu trăiesc doar cu gândul la amintiri. Dar mi-e frică să-ţi spun tot ce gândesc. Mi-e teamă de ce ai putea crede. E păcat.. am sperat prea mult la ceva ce a durat prea puţin. 


~♥.

Forever & Always.

     Am adormit ţinându-te de mână. Sunt sigură. Simţeam cum mă ţineai strâns. Speram să nu-mi dai drumul. 
     Vreau doar să ştii cât însemni pentru mine. Eşti cea mai specială persoană din viaţa mea. Eşti perfectă, după părerea mea. Şi ştii cât sunt de selectivă. Dar tu eşti răbdătoare, înţelegătore, protectivă; uneori mă cerţi ca o soră mai mare, alteori te alinţi ca o surioară. Ştii să mă faci să mă simt bine oricând şi ştii să îmi arăţi cât ţii la mine. Mă accepţi exact aşa cum sunt. Nici nu înţeleg cum de poţi să mă suporţi uneori. Însă nu vreau să se termine vreodată aceste momente minunate. Eşti singura pentru care voi face tot posibilul să nu o dezamăgesc vreodată în niciun fel, nu o voi lăsa baltă şi nu voi uita niciodată nimic din tot ce ne leagă. Nimic nu mi-ar putea schimba sentimentele. "Ne înţelegem fără vorbe, iar afinităţile ne leagă prin curenţi psihici subterani, secreţi, complicaţi. Excelentă legătură." Ştii bine că am fost, suntem şi vom fi mereu "la pachet". Te ador.

~♥.

You fascinate me.

        Te admir atât de mult, poate deja ai observat. Mă inspiri. Mă schimbi în bine. Și ai apărut într-un moment destul de ciudat al vieții mele. Rar se întâmplă să îmi pese atât de mult, mai ales în asemenea circumstanțe. Uneori mă urăsc pentru aceste sentimente.
        Cât de blând, dar în același timp puternic pari, cât îmi doresc să știi exact ce vrei, să nu mai fie nevoie să bănuiesc. Mă simt ca o fraieră, tot punându-mi întrebări. Vreau să știu exact ce se întâmplă între noi. Toți pretind să știe, mai puțin noi doi. Sau poate doar eu nu știu.
        Cel mai des ești în lumea ta. Mă întreb dacă sunt și eu acolo. Deja îmi imaginez cu câtă dragoste cânți. Încerc să mi te imaginez cu cineva. Nu reușesc. E de parcă ai sta și ai cânta la propriul instrument, iar eu m-aș plimba în jurul tău, parcă fiindu-mi frică să fac mai mult decât să te privesc. Mă simt atât de atrasă de tot ce faci.. Sunt copleșită și-mi vine să plâng. Atâtea sentimente amestecate, parcă uneori îmi doresc să închid și blogul. Să nu mai citească nimeni ce gândesc sau simt. Toți fac pe deștepții încercând să ghicească ce-i cu mine. N-aveți decât să mă judecați cât vreți. Și nu știu dacă ar trebui să mă bucur sau să mă întristez la gândul că nici nu vei citi aceste rânduri.

~♥.

You could be happy.

          Blogul nu e un loc în care-mi revărs frustrările; doar ca să ştii. Blogul înseamnă mult pentru mine. E ca un jurnal. Şi dacă nu îţi place ce citeşti, poţi foarte bine să eviţi să-mi spui că mi-ai văzut postările. Dar să nu îndrăzneşti vreodată să râzi de ceea ce simt sau ce scriu.
       Obişnuiam să ştiu că locul meu este mereu lângă tine. Însă acum mi-e şi frică să-mi caut un loc în mulţime. Toţi credeau că suntem norocoşi, că ne avem unul pe celălalt. Iar problemele au apărut din cauza unei mici neînţelegeri. Nici măcar nu ne mai vorbim. Şi totuşi sunt atât de curioasă, te doare cât mă doare şi pe mine? sau destinul a vrut doar să mă pună la încercare în timp ce tu îţi vezi, indiferent, de viaţă? Nu vreau să cred că mă eviţi. Ştiu că-ţi pasă. Totuşi, când te-am văzut ultima dată, ai păstrat garda sus, aşa cum ar fi trebuit să mă păstrezi pe mine.. Dar sincer, nu înţeleg ce simţi. Ce însemn pentru tine? 
Şi cred că era un vers într-o melodie care spunea ceva de genul "Parcă ar fi un concurs în care ar trebui să dovedim cui îi pasă mai puţin, dar îmi plăcea mai mult vremea când erai de partea mea."
       Când iţi vei da seama de gafele făcute, eu voi fi trecut peste. Voi fi bine. HA! Ce glumă bună.. probabil nici nu vei realiza unde ai greşit, deşi aş fi în stare să te iert pentru orice şi să-mi cer iarăşi scuze fără să fie nevoie, doar ca să fie ca înainte. Însă orice s-ar întâmpla, oricât de mult timp ar trece, eu nu voi fi bine, iar tu, cel mai probabil, nici nu vei şti. Aş vrea totuşi să îţi dai seama că eşti încă important pentru mine şi mi-e foarte dor de tine.

~♥.

Just reminiscing.

      Îmi lipseşte vremea când care eram sufletistă şi gândeam fiecare detaliu. În speranţa că voi deveni mai puternică, am ajuns să fiu uneori prea dură, încep să fiu prea directă. Nu ştiu dacă e bine.
     Îmi lipseşte dragostea. Îmi lipsesc micile flirturi când suntem într-un grup mai mare, îmi e dor de perioada în care ne ţineam de mână, toate zâmbetele ghiduşe, chipurile noastre ruşinate când observa cineva cât suntem de apropiaţi şi ne făcea complimente, şi toate glumele; fiecare lucru mărunt care ne-a făcut relaţia plăcută. Mesajele pe care ţi le trimiteam noaptea târziu fiindcă nu puteam dormi ştiind că eşti nervos pe mine, nopţile în care puneam telefonul sub pernă pentru că nu încetai să-mi trimiţi mesaje; erai atât de egoist, că preferai să vorbesc cu tine până târziu decât să fiu odihnită a doua zi. Sună tare copilăresc, dar aş mai trece o dată prin toate, doar să te ştiu aproape. Mi-e dor să te văd purtându-te ca un băieţel doar ca să-mi captezi atenţia, îmi lipseşte enorm să te văd zâmbind atunci când mă zăreşti. Vreau înapoi zilele în care nu ne vedeam fiindcă eram încăpăţânaţi. Şi timiditatea ce apărea atunci când, la început, rămâneam doar noi, dar care dispărea în momentul în care mă luai de mână.
     E atât de greu să mă opresc din scris, aş vrea să povestesc atâtea, dar mai presus de toate, ţi-aş spune atât de multe, însă mi-e frică. Şi mi-e ruşine de mine.

~♥.

Kind of old, kind of new.

         Nici nu realizasem că începusem să-ţi scriu. Când am privit monitorul şi mi-am dat seama ce făceam, m-am oprit brusc. Simţeam nevoia să-ţi spun tot ce aveam pe suflet. Eram pe cale să-ţi destăuinui multe, dar ar fi fost o greşeală. Nu ştiam asta atunci. Dar tot n-am habar de ce mi-am găsit să-ţi spun ţie ceea ce simţeam. De ce tocmai tu? Dintre atâţia oameni. Câtă ură ţi-am purtat, şi tot la tine mă întorc. Acum abia dacă te mai cunosc. Poate caut consolare. Dar de la tine ştiu că voi primi doar un zâmbet. Şi ştiu că am ajuns la limită când realizez că nevoia de a vorbi cu un străin creşte şi ajunge să o depăşească pe cea de a vorbi cu un prieten.
        Aş vrea să întelegi ce simt, ce gândesc. Pentru că sunt confuză. Nu înţeleg ce vrei. Dar vreau să ştii că frumuseţea nu stă în ceea ce priveşti, ci în privirea persoanei pe care o iubeşti.


~♥.

La rentrée.

        E toamnă. E încă o vreme placută, e cald, dar vântul adie uşor. Am început şcoala pe data de şaptesprezece. Sunt în clasa a IX-a. " IX C, ce ciudat sună! " îmi spuneam acum cateva zile. Dar mă obişnuiesc deja. Am colegi noi, dar pe jumătate dintre ei îi ştiam deja. Am şi o sală de clasă nouă. E drăguţă. Diriginta este aceeaşi pe care o ştiu de patru ani, dar mie-mi convine. Şi profa română îşi aduce aminte de blogul meu. Sper să-i placă ce citeşte. Am o colegă de bancă pe care n-aş fi crezut ca o voi avea, dar îmi place. E din altă ţară, sper să se acomodeze repede.
      Deocamdată, aşa, ca la început, totul e în ordine. Ne inţelegem bine, toţi par foarte de treabă. Dar suntem diferiţi. Sunt destul de sigură ca vor fi certuri, tocmai pentru că suntem atât de diferiţi. Suntem douăzeci şi patru. Dar sper să nu se mai transfere nimeni la noi. Fără ofense.
      Mă simt atât de ciudat, atâtea sentimente amestecate... sunt fericită cu toate de până acum, dar am emoţii.. cum va fi la anul pe vremea asta?
M-am gândit ceva vreme la noua clasă şi nu vreau să rămână cineva vreodată stingher.
       Suntem glumeţi, poate prea glumeţi, dar sper că vom putea fi şi serioşi; nu doar atunci când dăm un test. 
Sper să fim uniţi. Mereu mi-am dorit o clasă în care să ne luăm apărarea şi să ne ajutăm în loc să ne certăm în fiecare zi. 
      Nu vreau să venim la şcoală şi să ne fie frică de a fi judecaţi de cei din jur. 
      Sper că nu voi supăra pe nimeni. 
     Vreau să-i ajut pe toţi cu cât pot.
     Aş vrea să nu ne uităm unii pe alţii după terminarea liceului.
      Dar nu este vorba doar despre ce îmi doresc, sigur aşa va fi!

~♥.

I guess I'm just confused.

    Suntem prieteni? amici? Nu obişnuiesc să pun etichete pe relaţii, dar a noastră îmi dă de gândit. Vorbim ca între prieteni, suntem colegi, dar gândindu-mă la anumite detalii, am putea fi numiţi amici. Nu voi numi acele detalii, nu vreau să mă dau de gol.
     Nici nu-mi pot da seama ce însemn pentru tine. Acum ceva vreme am crezut că am putea fi apropiaţi. Dar nu te pot înţelege. Faci lucruri, iei decizii pe care nu le înţeleg. Eşti destul de previzibil, dar nu te pot defini. Eşti... opusul meu. Am un caracter destul de flexibil, încerc să fiu optimistă, nu mă gândesc de două ori la ceea ce spun sau ceea ce fac, şi-ţi zâmbesc mereu, fie că am sau nu un motiv. Tu pretinzi a le şti pe toate. Eu pot fi deschisă faţă de tine, te pot îmbrăţişa, mă pot prosti, mă pot face de râs, pot greşi, însă orice ar fi, nu vei avea dreptul de a râde de mine. Poate nici n-o să-mi pese dacă o vei face, dar poate mă va durea. 
       Tu eşti...setat pe ceea ce ştii şi nu poţi lua viaţa în glumă nici măcar pentru o secundă. De parcă nu ai voie să faci greşeli. Eşti mereu serios. Dacă îţi fac un compliment, în loc să te gândeşti că vreau să fiu cu tine, aş vrea să poţi să priveşti dincolo de aparenţe. Doar ca să ştii, poate îţi fac complimente şi îţi zâmbesc pentru că mă faci fericită atunci când uiţi să fii serios şi laşi garda jos.
     Eşti un mister. Însă nu-mi doresc decât să-ţi dai seama ce vrei de la viaţă, de la tine şi de la mine.


~♥.

If you say go, then I'll go.

         Cum se face că cineva care vrea să fie iubit urăşte când este iubit? Nu, nu este din cauza persoanei care iubeşte. Cam încurcată treaba, ştiu..este atât de complicat, că mi-ar trebui săptămâni întregi de linişte, ca să pot găsi o soluţie. Unii dintre voi ar spune că mă chinui degeaba, unii deja aţi făcut-o. Dar nu e chiar aşa, decât dacă priveşti cu indiferenţă.
       E sentimentul de vină cel care te face să te porţi aşa? Câteodată mi se pare că eşti confuz. Iar de fiecare dată când te privesc simt ceva diferit. De fiecare dată este un sentiment mai puternic. Însă nu simt nevoia să-ţi spun sau să ştiu că eşti al meu. Simt doar nevoia de a-mi spune singură că va fi bine. Am satisfacţia faptului că nu fac rău nimănui din ce în ce mai des, mai ales când nu ne vorbim. Parcă e mai bine aşa. 
     Să spun că te iubesc ar fi cam mult, dar ceea ce simt e greu de descris. Ce se va întâmpla dacă nu vom schimba nimic? Desigur, fiecare dintre noi se va schimba, va fi mai bun pentru că am găsit calea cea dreaptă. Însă gândeşte-te măcar puţin la noi. Relaţia dintre noi se va schimba? Pentru că ştii şi tu cât de greu este să stau deoparte, să te privesc plecând. Îmi zâmbeşti, dar nu e deajuns. Pentru că felul în care mă priveşti este copleşitor uneori. Ai lipsuri, ai dureri; suferinţe pe care nu le pot acoperi. Nu te voi putea înţelege decât cu ajutorul tău şi ştii asta mai bine ca oricine.


~♥.

Do you heart it?

         Hei, astăzi nu voi povesti nimic despre vreo întâmplare sau sentiment. Nu voi descrie în zeci de rânduri vreo păţanie de-a mea sau a vreunui prieten de-al meu, nici la întrebări nu voi raspunde. Astăzi nu voi scrie prea multe. Nu prea pot, nu are rost. Nu mă simt în stare.
         Însă vreau să vă spun că fac o mică pauză de la scris. Până sâmbătă-duminică şi poate chiar mai mult, nu mă voi atinge de tastatură. Aş vrea totuşi să văd cât de mulţi vizitatori şi câte păreri aş putea strânge în cel puţin o săptămână, timp în care, cum am mai spus, nu voi vizita blogul. O întrebare am, la care aş vrea să-mi răspundeţi în număr cât mai mare. De ce intraţi pe Blogu' lu' Pătrunjica? Vreau să ştiu ce vă place şi ce nu. Fie doar curiozitate, fie vă inspir, fie râdeţi de ceea ce scriu, ceva vă face să intraţi şi să citiţi. Share-uiţi postarea şi lăsaţi păreri. Nu mă aştept ca atunci când mă întorc să găsesc grupuri pe facebook cu fancluburi pentru blog sau sute de răspunsuri. Nici de ziua mea n-am primit aşa ceva, ar fi prea poate mult. Dar vă provoc să-mi răspundeţi sincer într-un comentariu.

~♥.

Please listen to your heart.

        N-a trecut prea mult timp de când te-am văzut ultima dată. Vreo două, poate trei săptămâni. Iar de vorbit, mă doare să spun că deja mi-e dor, deşi ultima conversaţie am purtat-o acum foarte puţin timp. Nu ţin socoteala. Nu sunt obsedată, dar eram prieteni buni, mai ştii? înainte să trecem prin toate astea, înainte să ne schimbăm. Mi-e dor de vechiul prieten căruia puteam să-i spun orice, fără să-mi fie frică de faptul că m-ar putea judeca. Orgoliul a fost mereu cel ce ne-a împins să ne ignorăm unul pe celălalt. Asta până când unul dintre noi s-a gândit că "ce are dacă ne vorbim?". Cam copilăresc, ştiu.
      Cu toate astea, trebuie să spun că nu pot să te înţeleg. O lungă perioadă de timp mi-ai fost alături, m-ai încurajat, m-ai susţinut. Mi-ai vorbit frumos şi într-adevăr m-ai făcut fericită. Dar acum sunt confuză. Deodată te-ai schimbat. Deodată ai revenit la "vechiul tu". Cel care pare să uite că trăiesc, că îl cunosc şi mă cunoaşte. Deodată nu-ţi mai pasă ce fac sau dacă mai vreau să vorbesc cu tine. Ce ar trebui să înţeleg? Ce să cred? Iartă-mă că insist atât, ştii că nu-mi stă în fire. Dar încerc să te înţeleg. Şi nu pentru că aş avea vreun motiv ascuns, ci din simplul motiv că îmi eşti prieten/amic sau cum vrei tu să-i spui şi e normal să-mi pese. Iar Bon Jovi nu mă ajută deloc, încă mă face să mă gândesc la tine.
       Faptul că scriu pe blog despre asta, sper să nu te supere. Crede-mă, nu încerc să dramatizez nimic. Nu obişnuiesc să-mi spun oful în "public". Însă pentru mine, blogul e ca un jurnal.
       Este adevărat că devin vulnerabilă şi când încep să scriu, uneori nu mă mai opresc, dar aşa sunt eu. Aşa că, îmi cer scuze pentru cititorii pe care-i plictisesc. Dar ce aţi face în locul meu?

~♥.

Cold blooded.

    Te văd stând lângă mine, dar te simt departe. Mă iei de mână, dar îmi vine să-ţi dau drumul. Deja mi-a trecut supărarea, sau mai bine zis.. am trecut peste fiecare sentiment pe care l-aş fi putut avea faţă de tine. Am trecut prin toate împreună. Însă toate se rezolvă de la sine, aşa cum ţi-am mai spus. Altcineva e acum în locul tău.
    E, totuşi, greu de crezut că suntem în aceeaşi cameră. Chiar suntem. Doar că...ne despart prea multe. Nici măcar câteva cuvinte să ne spunem nu mai avem. Acum ceva vreme ar fi fost un " te urăsc " pus pe replay, dar acum e linişte. Cel puţin deocamdată. Cu toate cărţile astea în jurul nostru; pentru tine e ca un labirint. Camera mea, ca şi mintea mea, este mereu plină de cărţi prea complicate pentru tine. Nici nu ştii ce să faci, îmi dau seama de asta cu uşurinţă. Ai o expresie uşor frustrată. Dar pentru mine, mai bine nici că se putea. Cineva mi-a spus acum doi-trei ani..." fie roata şi pătrată, tot se-ntoarce ea odată ".



~♥.

Cold wind blows.

      Am să spun că nu s-a întâmplat nimic. Am să mă mint singură până mă voi simţi mai bine. Nu am citit nimic, nu am văzut nimic, nu am vorbit cu tine. Nu. Nimic. Totul e ca acum 4 zile. Un singur lucru vreau să-l spun, totuşi..


    " Credeam că pentru el suntem altceva decât nişte fete de paisprezece ani, dar poate chiar asta suntem. "
Mi-ai citit gândurile, scumpo. Se pare că oricât am încerca, fie vorba de prietenii sau relaţii, tot noi două rămânem împreună.
 Credeam...chiar am crezut. Pentru că obişnuiesc să văd ce-i mai bun in oameni şi să cred cu adevărat în aceste fiinţe.
Dintre toţi prietenii apropiati, el mi-era cel mai drag, şi ştia bine asta. Cum se poate să incerci să faci să fie bine, iar cineva să facă nimic altceva decât să te păcălească?

   Nu are rost sa fac pe cineva să se simtă aiurea în această postare. Mă voi limita la aceste câteva rânduri pentru a evita orice divergenţă, că doar.. nu s-a întâmplat nimic.


~♥.

Not anymore, dear.

         Dă frâu liber imaginaţiei tale. Poţi minţi în legătură cu mine. Poţi să-i minţi pe toţi. Nu-mi pasă. Poţi să râzi de fiecare lucru pe care-l spun sau fac. Spune-le tot ce mi-ai promis că nu vei dezvălui. Bate-ţi joc de tot. Uită tot ce era mai bun şi lasă ura să pună stăpânire pe tine, dacă aşa crezi că e înţelept. Nu te abţine. Ia-te de orice spun. Poţi să spui, să faci, să inventezi tot ce vrei. Eşti liber. Nu te enerva, citeşte până la capăt.
         Nu contează ce scriu, nu? Oricum va fi mereu acea persoană care-mi va citi blogul şi va gândi "sigur scrie despre mine. Îi pasă de mine şi mereu îi va păsa". Cam mult egoism, nu crezi? Îmi pare rău să te dezamăgesc. Dar nu am scris vreun nume, şi nu eşti singura persoană pe care o cunosc sau la care am ţinut vreodată. Ia o pernă şi pune-ţi capul sub ea. Rămâi acolo până te maturizezi. Te simţi? Doare când am dreptate, ştiu.
        Am trecut prin toate, nu mă mai poţi surprinde cu nimic. Nu mai e nimic din ce n-am văzut la unul ca tine. Nu însemni nimic. Şi când m-ai întrebat ce simt pentru tine, nici ură n-am putut să spun. Pentru că nu îmi mai pasă nici cât să te urăsc. Am obosit. Mă simt de parcă am alergat la un maraton. M-ai dezamăgit, da. Dar am trecut peste toate. Erai singura persoană care să mă înţeleagă. Dar nu-i nicio problemă, nu eşti singura persoană care nu a mai avut timp pentru mine. Nu mai visez la nimic.
      Poţi să crezi ce vrei. Poţi crede ca pun postări despre Iulian, Alex, Robert, Mihai, Vlad etc. Sunt doar nume. Şi n-am spus niciodată despre cine am scris, scriu sau despre cine voi scrie în viitor. Cu toţii puteţi să credeţi ce vreţi.
       El e singurul pe care nu-l voi dezămagi.


~♥.

Upside down.

          Mă gândesc la acest lucru de ceva vreme şi mă tot întreb... de ce? E o întrebare simplă, dar la care uneori nu ai răspuns.
         De ce eu? Ce-am făcut să mă urăşti atât de mult? Ştii mereu cum să mă faci să fiu nesigură pe mine. Îmi iei prieteni, îmi dai înapoi amici. Când am nevoie de ceva, oricât de mult îmi doresc, nu primesc. Niciodată. Ce mi-ai promis, nu mi-ai dat. Am sperat, am iubit şi am riscat tot ce aveam, ca la un joc de poker. Se pare că am pariat pe mâna greşită. Dar e de parcă s-ar tot repeta jocul. Chiar atunci când cred că se sfârşeşte, când nu se întamplă altceva decât să pierd, când sper ca măcar să o pot lua de la capăt, să încerc iarăşi, continui să pierd. Déjà vu? Tot ce primesc, iei înapoi dintr-o dată şi mă laşi singură. Mă simt de parcă mă împietreşti şi mă pui într-o cutie. Te urăsc. Nu ai pic de milă. Măcar de aş şti că plătesc pentru ceva ce am făcut, dar nu e aşa.. mi-am îndreptat fiecare greşeală, deşi m-a costat poate demnitatea pentru unele. Iar pentru ce nu am putut fi iertată, am regretat oricum. Nu au fost greşeli mari, ca să merit toate astea.
      Am iertat, am dăruit şi am zâmbit ca să ascund tot ce simţeam, aşa cum am făcut mereu, aşa cum m-ai învăţat. Nu e corect. Se întamplă toate de-a-ndoaselea. Chiar eşti aiurea, dragă karma.






~♥.

Ambivalence.

     De câteva săptămâni mă tot gândesc la blog, la postări. Îmi vin idei, dar renunţ imediat la ele pentru că majoritatea sunt legate de evenimente petrecute în trecut. Nu mai am energie să ma iau de tot ce s-a întâmplat. Sunt împăcată cu toate. Pare perfect, să nu îmi mai fac griji pentru nimic, să nu-mi mai pese. Dar nu e chiar aşa. Sunt prea calmă. Nu mă mai suport, practic e ca şi cum nu aş mai simţi nimic şi nu mai pot scrie.
     Poate în câteva zile nu va mai fi la fel, poate mă vor podidi sentimente pe care le-am ascuns demult, poate va trece o bună perioadă de timp şi nu voi simţi decât greaţă faţă de toţi ipocriţii care se adună în jurul meu să vadă cum mă simt. Ce curioşi sunt toţi.. Ce pot să spun? La un moment dat te saturi de toţi prefăcuţii care au impresia că te impresionează cu zâmbetele şi clişeele lor. Se păcălesc singuri că le pasă. Dar apreciez unele persoane şi le mulţumesc pentru răbdarea şi bunătatea de care dau dovadă. Nu sunt multe, totuşi.
     Mulţi au probleme cu felul în care percep unele afirmaţii. Când îţi spun direct ceva, nu "comentez aiurea", îţi spun ce gândesc. Învaţă să accepţi părerile altora. Nu eşti Sunshine Barbie, aici nu e vreun orăşel roz plin de admiratori. "Dacă nu îţi convine, poţi sa pleci." Credeam că suntem de aceeaşi parte până la proba contrarie. Şi stii ceva? Nu-mi mai pasă. A trecut puţin timp, dar a fost destul cât să învăţ câte ceva din ce nu ştiam, să realizez unde am greşit şi să mă schimb.
 
    Nu-mi pare niciodată rău când îmi văd fostul prieten cu altcineva. Mama mi-a spus mereu să dau jucariile vechi şi hainele ce nu mi se mai potrivesc cui nu şi le poate permite.

~♥.

You're poison.

        Mi-e ciudă. E genul ăla de ciudă care mă macină pe dinăuntru şi simt că mă distruge foarte, foarte încet. Mi-e ciudă că nu spun că-mi pare rău atunci când trebuie, nu spun ce gândesc la timp, dar o fac când...nu e necesar. Am avut destul timp pentru a mă schimba, pentru a-mi da seama exact unde am greşit.
      Mi-e ciudă că nu am mai vorbit de ceva vreme şi mi-e dor.
      Mi-e ciudă că nu am avut răbdare, că nu m-am abţinut şi m-am grăbit. Ar fi fost altfel, şi nimeni nu ne-ar mai fi judecat.
     Când atâţia îmi cer o şansă sau o a doua, nu pot să mă gândesc decât la tine. Nu eşti prost. Eşti doar leneş. Şi nu eşti "doar un alt băiat". Vroiam doar să ştiu că-ţi pasă. E ciudat să ne prostim aşa, nu crezi? " ţin atât de mult la tine.." şi la ceva timp după, mă gândesc.. dacă ţineam aşa de mult unul la celălalt, de ce m-am enervat aşa de la o prostie, şi cum de ne-am despărţit aşa de uşor, de parcă nici nu conta?
    Abia acum mă gândesc la asta. Ciudat, nu ?
      Mi-e ciudă că ai o părere greşită. Îmi este ciudă că te enervezi prea repede, mi-e aiurea să-ţi vorbesc când eşti aşa.
     Mi-e ciudă că mi-e dor. Nu în sensul de " hai să fim împreuna, hai să ne ţinem de mână ". Nu. Mi-e dor de tine. Pur şi simplu. N-am ştiut să-mi cer scuze la timp şi regret acest lucru. Dar...doar acest lucru. Nimic altceva.
Şi asta e, bre'. ştiu. E doar o altă relaţie, nu e mare lucru, aşa cum crede lumea. Nici măcar eu nu pot gândi aşa în privinţa ta. E doar faptul că ştiu că nu s-ar fi terminat aşa dacă am fi ştiut să iertam, să avem răbdare şi să trecem peste. Pentru că mi-a păsat cam mult.




~♥.

Nothing left to lose.

- Retrage-ţi cuvintele ! am ţipat.
- Nu ! mi-ai răspuns, strâmbându-te ca deobicei.
- Foarte bine atunci !
- Să ştii că da !
- Lasă-mă !
- Nu te las !
- De ce?!
- Te urăsc.
- Da, şi eu. Mulţumit?


Deja nu mai are rost să mai vorbim. Măcar de ar suna odată clopoţelul de pauză. Stăm aici de ceva vreme, acuş se face o oră, dar pare că a trecut mai mult. Ne-am certat. Stăm jos, pe scări. Priveşti podeaua. Abia te văd clipind. Mă întreb la ce te gândeşti. Iar faci chestia aia. Îţi muşti buzele când te gândeşti mult la un singur lucru.
- Ştiai că atunci când treci prin prima ceartă cu cineva drag înseamnă că începi să te îndrăgosteşti cu adevărat?
Am pufnit în râs.
- De ar fi aşa...
- Deci nu mă crezi, ai spus zâmbind.
- Nu vreau să cred asta.. când ne certăm, pare că devine totul aşa de serios, că sunt gata să cedez.
- Ai pune capăt relaţiei din cauza certurilor?

Simt un déjà-vu. N-am mai trecut o dată prin ceva asemănător?

Dupa câteva secunde de linişte, zâmbeşti şi mă iei de mână.
- Îmi pare rău. Mă port aiurea. Dar o să mă schimb.
- Nu cred că vreau să se repete. Ştiu că au trecut mai puţin de două zile, dar prefer să regret mai tarziu, şi să îţi spun acum că nu vreau să ţin la tine.
- Eşti mereu îngândurată, dar nu te intreb nimic, niciodată. Nu vroiam să cred că eşti îndragostită de cineva. Au trecut două zile de când am spus să...încercăm. Dar ne cunoaştem de un an, nu te înţeleg. Aud des poveşti despre tine. Dar chiar nu vroiam să cred că într-adevăr n-ai inimă.




~♥.

Ich kann Sie kaum verstehen.

    Ce se întamplă când nu mai ştii ce e bine şi ce nu? Defapt, e chiar mai rău.. ştii ce e mai bine să faci, dar n-ai curaj. Ştiu că sunt mulţi care spun că atunci când iubeşti cu adevărat o persoană, trebuie să " o laşi liberă ". Stau şi mă gândesc.. dacă nu e adevărat, de ce aud chestia asta tot mai des? Cu toate astea, eu nu cred.. Nu pot. Pur şi simplu. Când iubeşti trebuie să treci peste orice problemă apare, să-ţi calci pe orgoliu şi să îţi indrepţi greşelile, să susţii ceea ce simţi. Altfel, dacă renunţi, eşti un laş. Când o persoană X luptă pentru relaţia sa cu Y, iar Y renunţă, e de la sine înţeles că X va fi dezamăgit, nu? Adică te zbaţi ca prostu' degeaba. Nu se poate să nu ţi se fi întâmplat să renunţe subit cineva la tine şi să nu te întrebi " Frate, cu ce am greşit? Oare nici nu-i pasă? " 

    Nu ştiu. Eu nu suport felul ăsta de a gândi. Nu pot înţelege, cum ai putea face asta? Poate-s prea egoistă de gândesc aşa, dar cum să renunţi, pur si simplu, să uiţi toate amintirile, tot ce s-a întâmplat? Cu ce scop? Prin tot ce aţi trecut, toate promisiunile şi cuvintele frumoase dispar. Pentru că, dupa spusele altora, " te enervezi şi nu mai vezi partea bună. " Ce parte bună, măi ?!?!? Nu vad aşa ceva în treaba asta. Nu simt admiraţie faţă de persoanele care gândesc astfel. Nu. Simt doar durere şi dezamăgire.

~♥.

Oh darling

        S-a întâmplat când nici nu mă aşteptam. Nu căutam nimic nou, eram încă cu gândul la cel căruia nu-i voi scrie numele, dar despre care am scris de atâtea ori. Şi subit, ai apărut tu. Am ieşit puţin, am râs, am vorbit despre muzică, despre ce avem în comun, şi ai facut imediat rost de numărul meu. Nu se putea mai bine. Dar nu-mi puteam da seama ce fel de persoană cu chichiţe esti. Şi oricât de încurcat păreai, m-ai facut să uit de toate problemele.
       Stau şi mă întreb.. cum ar fi fost dacă nu m-aş fi obosit să vorbesc cu tine despre atâtea, să nu fi stat cu tine de vorbă pe holuri sau să nu fi dat cărţile pe faţă ? Dacă aş fi tăcut, dacă nu ţi-aş fi spus nimic, ai fi zis ceva, într-un final ? Oare de ce mă îndoiesc profund..?
       Şi cu toate astea, e ca în poveşti. Nu. Defapt, e ca în filme cu proşti. E prea frumos. E atât de frumos, că suntem cuplul pe care jumătate de şcoală nu-l suportă. 
        - Ei, şi ce ?! Sunt nişte proşti !   Îmi şopteşti şi mă iei în braţe, în timp ce moliile din stomac parcă dansează să-mi facă în ciudă. Simt nevoia să-ţi spun că te iubesc. Dar mi-o iei înainte, iarăşi.


       Ţi-aş spune atâtea, dar parcă nu ne ajunge timpul deloc; trece prea repede.

~♥. 

A new beginning.

      Nu știu exact ce simt, dar nu vreau să se termine. E un sentiment pe care nu-l pot defini, nu-i pot da nume. Dar nu vreau să dispară. E plăcut.
      Vreau să rămân blocată aici, cu tine. Vreau doar să te am aproape. Mă faci să zâmbesc. Îmi stârnești fluturi în stomac atunci când mă aștept mai puţin. Ştii mereu cum să mă faci să mă simt bine. Şi ştiu bine că ţii la mine.
       Nu prea ştim să ne alegem momentele, dar asta nu-mi displace, aşa e la început. Ştiu că până la urmă ne vom obişnui. Parcă am fi doi copii ce abia descoperă dragostea  acest sentiment. Şi mi-e frică de ziua de mâine. Uneori mi-e frică de parcă autorul va hotarî să pună capăt acestei poveşti. Nu vreau să te pierd. Dar îmi amintesc atâtea şi ştiu că nu te voi pierde. N-au decât să vorbească, să bârfească şi să mintă. Nu are rost să-i ascultăm. De ce să ascult ce spune lumea? Eu te cunosc mai bine, lasă-i să vorbească. Avem încredere unul în altul şi atât contează. 

~♥.

In the end..

" Când ai pe cineva lângă tine și nu știi să apreciezi, realizezi ce greu ți-e fără el abia când îl pierzi! Realizezi ce mult lipsește acel cineva care zi de zi zâmbea, te iubea dar nu spunea, nu..."

   Ai să vezi ce greu îţi va fi. Pe cine vei mai suna, știind că te iubeşte şi nu te poate refuza? Nu pe mine, asta-i clar. Mă pierzi încetul cu încetul, fără să-ţi dai seama. Parcă pierdem orice legatură. Avem amândoi de suferit, dar nu e vina mea. Devine greu să te privesc în ochi. Şi ştiindu-mă pe mine, nu mă mir. Poate nu mă apreciezi, poate nici eu nu îţi arăt cât îmi pasă. Dar nu are niciun rost să începem acum cu drama. O îmbrăţişare face totul pentru noi. :)

   Să fim sinceri. Ce suntem noi? Prieteni? Nu voi primi niciodată răspuns la unele întrebări. Dar ştiu sigur că nu suntem simpli amici. Atâtea observaţii, impresii şi zvonuri.. mi-a ajuns. Prefer să uit. Prefer să plâng, ştiind că te voi pierde. Nu voi plânge la infinit, nu? Şi dacă stau să mă gândesc, nu voi putea vărsa nicio lacrimă pentru tine. Cum spunea Nane.. " După un început cu grele, totul se termină bine. "

 Creştem, ne schimbăm, poate tu mai repede decât mine. Dar vreau doar să nu uiţi nimic din toate astea. Nu uita de mine. Nu uita de fata care-ţi zâmbeşte ca o proastă când te vede..



~♥.

I pity them. :)

       Mă amuză oamenii care, dacă au făcut cândva parte din viața ta, au impresia că în continuare te mai interesează de ei. Chiar dacă au rupt orice legătură cu tine și habar n-au dacă mai trăiești sau nu, ei încă se simt de parcã ar fi în centrul gândurilor tale.
      Probabil viața e mai interactivă când ai impresia că ești important și pentru altcineva decât pentru propria ta persoană.
     Ar trebui să știi că oamenii cu adevărat însemnați nu se simt importanți ci îi fac pe alții să se simtă importanți. Credeam că sunt singura egoistă, căreia îi place să fie în centrul atenției. Dar există oameni care o duc mai rău de-atât. Nu-mi plac narcisiștii.
     Dar e o lume mare, unde e loc pentru toți. Mulți sar gardul și poarta e deschisă.



~♥.

you never really give up on love.

       Jalnic.. Câtă vulnerabilitate.. cum pot lăsa garda jos atât de ușor în preajma lui?! De ce nu pot înțelege sentimentul ce mă cuprinde..? Parcă mii de molii încearcă să-și ia zborul dinăuntrul meu. Și atâtea gânduri ce mă apasă, întrebări ce parcă nu mă lasă să-mi văd mai departe de viață, de tot ce mă înconjoară. Parcă doar pe el l-aș avea. Curiozitatea asta, dorința de a trece peste, dar simt că nu voi putea uita dacă nu primesc răspunsuri.
     Stau și mă gândesc.. de ce el, nu pricep.. Și de ce tocmai acum, când știu că n-are rost?!

      Și dacă stai să te gândești, așa e după... "prima dragoste". Parcă înainte de asta, nu-ți poți aminti multe. Nu știam că pot gândi așa, nu știam că pot simți euforie când îmi zâmbește. Nu pot spune exact ce simt. Nu pot explica, dar oricât de mult am stat împreună, oricât de bine ne e ca prieteni, încă mai e.. curiozitatea aia, știi cum e, când te întrebi " cum ar fi dacă...? "

    Nu știu ce îmi va aduce vara asta, dar simt că trebuie să mă adun, să fiu puternică și să nu mă gândesc prea mult la consecințe. Până la urmă, nu mai am nimic de pierdut.



~♥.

Let your love show.

   Când eram mică visam să trăiesc povești cu prinți și cai albi, cu palate și zâmbete. Credeam că voi avea o viață romantică.
    Așa am ajuns să sufăr și să pun suflet, să exagerez. Credeam că viața mi se va sfârși dacă nu voi fi înconjurată mereu de oameni. Însă nu știam că voi fi nefericită doar atâta timp cât nu zâmbesc. Aș fi putut să mă bucur de fiecare lucru, cât de mic, aș fi putut să zâmbesc cât de mult aș fi vrut, să râd și să dansez în loc să-mi plâng de milă. Nu-i niciun prinț pe cal alb care să vină să mă salveze, să mă facă să zâmbesc. Însă nu vedeam toate astea.
     Totuși, e bine că am fost tristă o vreme, deși am dezamăgit multe persoane apropiate. Regret și..mi-e cam rușine de mine. Însă nu pot schimba nimic. Nu vedeam cât de frumos este să trăiești defapt.
    M-am schimbat extrem de mult, și încă mă schimb tot mai mult pe zi ce trece.
   
    Și am ajuns să nu mai văd relațiile atât de dramatice.
    Am ajuns să văd totul la rece, să mă obișnuiesc cu toți băieții care-și încearcă norocul. Mai greu e să las garda jos acum. Îmi place că am puterea să spun că nu depind de nimeni și nimic. N-am nevoie de un băiat să spun că sunt fericită. Ar fi drăguț să fiu cu vreun băiat la care țin, dar fie că merge, fie că nu, asta este. Până la urmă, dacă am fost fericită înainte să-l întâlnesc, voi fi zâmbăreață și fără să fiu cu el.
 Nu sunt vreo ipocrită. Ajung să pun suflet, încă sunt eu, Cătă aia mică, zâmbăreață, sensibilă, care se atașează de orice și oricine...atâta timp cât merită. Mai mult sau mai puțin, tot îmi pasă, nu pot nega. Însă nu mai las să se vadă toate punctele slabe, acum pot să-mi port singură de grijă. Nu mă mai interesează atât de mult ce impresie fac.
    Am fost întrebată dacă văd lucrurile atât de emoțional, cum le scriu pe blog. Depinde la ce te referi prin "emoțional". Trăiesc momentul, emoția, lacrimile etc. Dar nu rămân setată pe un anumit sentiment. Postările mele sunt cuvinte ce descriu sentimente, dar dacă vreun băiat îmi " frânge inima " n-o să mă vezi deprimatã, închisă în casă, încercând să fac vreo tâmpenie. Am realizat că multe persoane cred că încă sunt așa. Îmi pare rău să aud asta. Dar presupun că odată cu timpul, părerile se vor schimba.
     Poate am înnebunit...dar m-am obișnuit să fiu rănită. Nu mai văd sfârșitul relației ca pe un sfârșit de drum. 


~♥.

Sea of love.

    Toate avem un băiat - acel băiat, pe care n-ai să-l uiți cât trăiești. Oricât ai încerca, la el te vei gândi înainte să adormi. Numele lui vei vrea să-l vezi pe ecranul telefonului. Tipul cu care îi vei compara pe toți băieții. Poate fi cineva care te-a rănit sau pe care ai rănit. Indiferent de cum a mers, el e tipul pe care nu-l vei uita niciodată, cel la care te gândești în momentul ăsta, deși nu i-am spus numele.
 Și băieții au o asemenea fată. Dar cum nu sunt băiat, nu pot vorbi de parcă le-aș citi gândurile.

    Încep să cred că ai intrat în viața mea, că te-am cunosc pentru că așa trebuia, și nu pentru că s-a întâmplat pur și simplu. Ai apărut, parcă pentru a mă face să sufăr. De fiecare dată când cred că în sfârșit te-am uitat -  iată-te, dragul de tine! Când mă gândesc la trecutul meu, tu ești primul la care mă gândesc. Și în prezent ești important pentru mine, nu-mi pot imagina cum ar fi să mă uit prin agenda telefonică, să-ți văd numele și să nu-ți dau vreun sms. Sunt momente în care îmi trece prin minte.. " ce ar fi fost dacă.. ". Credeam că dacă va trece timp și ne vom schimba, vom crește, cã totul va fi bine, că vom fi dispuși să încercam tot ce ne trece prin cap. Dar când începem să ținem la cineva, un prieten bun, nu-ți poți permite orice. Îți este frică să încerci, să speri la mai mult. Păcat.. pentru că nu te-aș pierde dacă n-ar merge. Știu bine că suntem cu adevărat prieteni și cã ne-am reveni.

    Când am realizat că țin la tine și că acest lucru n-avea sens, am început să-mi pun întrebări.. de ce țin la tine? cât de mult, și de când? A fost o alegere bună să-ți spun? Aș fi regretat dacă nu-ți spuneam? Cât de mult? Nu știam nimic, eram confuză, speriată. Acum am răspunsurile. Și mă bucur că ți-am spus, pentru că aș fi regretat mult prea mult dacã n-o fãceam. N-aș fi putut trăi, nu ți-aș fi putut fi prietenă. Mă bucur că am trecut peste..răspunsul tău.

  Poate nu te voi uita niciodatã, poate că nici nu trebuie. Dar am trecut peste. Și acum trebuie să mă concentrez asupra prezentului. Pentru că am multe persoane apropiate care mã apreciazã, și pe care nu vreau sã le dezamãgesc.



~♥.